Ce tot ai, o, suflete al meu, cu paradisul?
N-ar fi mai bine, când ne vom fi câștigat libertatea,
Să mergem într-un loc senin în care soarele
Să picure peste noi prin frunzișul măslinilor,
o glorie lichidă? Dacă în Sirmio,
Suflete al meu, te voi afla când viața asta-i dusă,
Așa-i c-o să găsim un promontoriu plin de sfințenia
Unor adepți eterici ai desfătărilor terestre,
Așa-i c-o să ne întemeiem religia pe valuri,
Safir limpede, cobalt, cianină,
Pe azururi triunice, impalpabile
Oglinzi nesătule de veșnica schimbare?
Suflete, dacă Ea ne va afla acolo, oare zvonul
Unor limanuri mai înalte și al unor palate de râvnit
Ne va ademeni dincolo de piscul înnorat al lui Riva?
Sensul versurilor
Piesa explorează dorința sufletului de a găsi un paradis personal și libertate într-un loc senin, posibil în natură. Se reflectă asupra ideii de a întemeia o religie pe frumusețea efemeră a lumii și asupra tentației de a căuta locuri și experiențe și mai înalte.