Iubirea simplă mândră e, să știi,
Și trebuie primită. Focu-i viu,
Că spice ard ori templul auriu
Sau scândură de pin sau bălării:
Iar dragostea e foc. Și când voi fi
Constrânsă ca iubirea să-mi descriu
Mă vei vedea c-am chipul străveziu
Și raze noi și multe vor veni
Din el la tine. Nu-i nimic vulgar
Când noi iubim, iar Dumnezeu, firesc,
Iubește-orice ființă-n mod plenar.
Dar ce simt eu când firea mi-o privesc
Lucește-aprins și-atunci se vede clar
Că dragostea sporește ce-i trupesc.
Sensul versurilor
Sonetul explorează natura complexă a iubirii, comparând-o cu focul și subliniind legătura dintre iubire, spiritualitate și natura umană. Se sugerează că iubirea este o forță transformatoare, capabilă să lumineze și să amplifice aspectele trupești.