Eugenio Montejo – Naufragiul

Naufragiul unui trup într-altul
în noaptea lui, rapid, se afundă..
– Bulbuci șerpuind din viul străfund
pân’ la cuta brodată – cearșaful.
Negrele strângeri, țipete-n umbră
– pentru-a muri duetul într-unul –
se diluează-n lăuntrul obscur,
făr-a simți murirea cea sumbră.
Siluete-ancorate se-nclină
sub răscruci de furtuni solitare,
o lupt-a timpului ce vreme n-are,
simțindu-și infinitul mai aproape,
dorința gurilor ce devorează
lun-alinând ne’ndestulate ape.
Final de naufragiu-n fața nopții,
unde nu-i insulă și nu e apă,
și niciun paradis sau alt infern,
decât fugarul epitaf de spumă
și carnea care moare-n altă carne.

El naufragio.
El naufragio de un cuerpo en otro cuerpo
cuando en su noche, de pronto, se va a pique…
Las burbujas que suben desde el fondo
hasta el bordado pliegue de las sábanas.
Negros abrazos y gritos en la sombra
para morir uno en el otro,
hasta borrarse dentro de lo oscuro
sin que el rencor se adueñe de esta muerte.
Los enlazados cuerpos que zozobran
bajo una misma tormenta solitaria,
la lucha contra el tiempo ya sin tiempo,
palpando lo infinito aquí tan cerca,
el deseo que devora con sus fauces,
la luna que consuela y ya no basta.
El naufragio final contra la noche,
sin más allá del agua, sino el agua,
sin otro paraíso ni otro infierno
que el fugaz epitafio de la espuma
y la carne que muere en otra carne.