Eunice Odio – Acord Final

Voioși secerători au terminat. Se zbate apa
și dăruiește poruncii buzei mulțumite
prea dulcele izvor crescut din zori însămânțați
și transparență-agrară, c-o blândă-nflăcărare.
Se-ncoronează grâne din groasa lor desime,
păstrându-și delirant culoarea ce ordonă
– aproapelui carnal – primăvăratica-mplinire.
Se pierd întunecimii bovine, cu lentoare,
unde pământu-și varsă pârâul fermecat
și-albina își sfârșește zburarea de zăpadă,
și țarcul lor se-ascunde peste timidul jasp.
Și tu, Iubite,
când pus-ai veșnic cărare-n arătura
ce nopții dă târcoale și-ațâță trandafirul,
Acolo unde pieptul ți-e plin de rădăcini,
și tâmpla dezgolită-i de poală și cuvânt.
Pe suavele coline, moșnegi cu ochi de soare
își cercetează poame ce găzdui-vor vinul
și-adună anotimpul crescând aroma lor,
își risipesc pe limbă ciorchini de bucurie.
Și-arată primăvara vlăstarul frumuseții,
ramificând pe vânturi doar păsările-cer.
Sidefu-și răspândește tăcerea și-ncântarea,
culoarea lui silvestră re-nvie și hrănește.
O, daruri,
Ofrande pământești,
O, dulce hrană;
Măcar să isprăviți la piept însămânțarea,
Măcar să revărsați ferice și-apoi să vă opriți.
O, piele,
O, cenușă murmurândă!
Acord final.