De-ar fi viața-ți cea care mă ține
pe praguri – aș putea să-ți dau un chip,
să-ți năzăresc figură. Însă nu,
nu e așa. Polipul ce-și strecoară
tentaculi de cerneală printre stânci
de tine vrea să se slujească, îi aparții.
Și nu știai. Ești el, și te crezi tu.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema identității și a influenței externe. Vorbitorul descrie o forță (polipul) care manipulează și subjugă o altă persoană, sugerând că aceasta din urmă trăiește într-o iluzie, crezând că este stăpână pe sine, când de fapt este controlată.