Când am început să pictez, furnica mea,
tu erai încastrată în ghips cap-à-pe.
Paleta era o crustă de vopsele vechi,
topite într-o singură culoare pe care o las să fie imaginată,
să spunem de frunză uscată, eu mă gândeam la altceva,
iar rezultatele arătară că văzusem just.
Dar cum să faci să apară iriși din acele cheaguri stercale,
cât despre iriși, nu erau nici măcar ai tăi sub lentilele negre.
Cum merge? Îngrozitor, mi-ai spus, dar desigur unii o duc mai rău.
Cine știe dacă unul bătut în cuie la stâlp putea vorbi astfel
și poate nu se întâmpla așa printre cazurile ce se țin minte.
Într-o zi în piața Navana, un luteran de douăzeci de ani
sări într-un hârdău cu smoală fierbinte,
o făcuse pentru a nu-și repudia credința (de necrezut),
tu n-ai atins acel grad de sublimitate,
nu exista un bazin fierbinte la în-de-picior
și tu nici n-ai fi putut să țâșnești într-un salt,
fără să fii nici măcar luterană, ce încurcătură.
Am fost bătuți atunci pe toate planurile, tu aproape vie,
eu cu acele foi demne de un imaginar
pictor Walter Closet.
Sensul versurilor
Piesa explorează o stare de melancolie și neputință prin prisma unei experiențe artistice. Naratorul compară propria sa lipsă de sublimitate cu sacrificiul unui luteran, reflectând asupra condiției umane și a limitărilor personale.