Cântecul strigilor când un iris
cu fâlfâiri haotice se stinge,
freamăt și plâns
de tineri, sau eroarea ce-ncinge
tâmplele și oroarea din răscoala
cedrilor la izbirea nopții – toată astă
vuire poate iar veni, ieși năvală
din conducte, din șanț; să mă trezească
la glasul tău. Sunet de gigă-ntruna
împunge crud, dușmanu-și lasă-ușor
viziera-n jos pe chip. Pătrunde luna
împurpurată-n ochii-nchiși, e un nor
umflat, și-atunci când somnul îl transport
mai în adânc, tot sânge-i peste moarte.
Sensul versurilor
Piesa explorează granița dintre somn și moarte, un spațiu oniric tulburat de viziuni și freamăt interior. Este o călătorie într-un subconștient unde realitatea se distorsionează, iar trezirea devine o eliberare.