Copiii spun e toamnă, e toamnă-ntr-adevăr,
Soarele își depune cu duioșie trompeta și mierea
Pe tufele de răsură ce cad în genunchi, e toamnă, e toamnă.
Altora le aparțin bucuriile, aromele nucilor coapte,
Mie mi se cuvine această necuprinsă tăcere sărată,
Născând inele de negru pământ pentru logodnă cu ploile,
Născând cupe de ceață pentru dulcea sărbătoare de nuntă
În patul adânc al zăpezii și mie și mie totodată
Mi se cuvine aripa care nu mai poate pleca, sufletul
Zburătoarei lovită de gloanțele de sticlă ale tuturor fericiților,
Cântând răgușit e toamnă, e toamnă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de singurătate și melancolie în timpul toamnei. Vorbitorul se simte separat de bucuriile și frumusețile vieții, preferând o tăcere amară și o apropiere de moarte și descompunere. Există o senzație de pierdere și de neputință în fața unei lumi percepute ca fiind plină de fericire superficială.