Ca scrumul din țigarca zilei, fumată
Până-n gingiile de carmin ale amurgului,
Se scutură stele pe valuri.
În stoluri, pe jariști umbrele zboară.
Pe-atât e lumină, culoarea cât arde
În noapte cu flăcări sonore…
Nimfele au mișcările-ncete,
În ochi poartă țipăt de pescăruși
Și ultramarina enigmă a tăcerii.
Pentru a rămânea neclintit,
Când, păcătuind, ar vrea cruce să-și facă,
A hotărât demiurgul să dăruie
În plus două mâini fiecărui din ele.
Prin necuvânt culoarea repetă
Suav adâncimile reci ale-oceanului,
Perpetua humusului fecunditate,
Și-atâtea fețe uitate-n neunde.
Un ochi aprins, între toate
Lovind, ca o aprigă limbă de clopot
Malul culorii de-alături
Și alte-adâncimi de culoare –
Sunete cresc, inundând răsăritul.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă nocturnă, bogată în imagini vizuale și sonore, inspirată de arta murală a lui Siqueiros. Versurile explorează tema culorilor, a tăcerii și a adâncimilor oceanului, sugerând o meditație asupra artei și a naturii.