Pablo Neruda – Mi-Era Sufletul o Aripă Vie și Tulbure

Mi-era sufletul o aripă vie și tulbure…
o aripă speriată plină de raze și doruri
Era primăvară peste câmpii-nverzite.
Cerul era albastru, smarald – pe pământuri.
Ea – cea care mă iubea – muri în primăvară.
Încă-i mai văd ochii de hulub nedormind.
Ea – cea care mă iubea – închise ochii… seara.
Seară campestră, de-azur. Seară de aripi și zboruri.
Ea – cea care mă iubea – muri în primăvară…
și luă primăvara-n ceruri.
Era mi corazón un ala viva y turbia…
Era mi corazón un ala viva y turbia…
un ala pavorosa llena de luz y anhelo.
Era la primavera sobre los campos verdes.
Azul era la altura y era esmeralda el suelo.
Ella -la que me amaba- se murió en primavera.
Recuerdo aún sus ojos de paloma en desvelo.
Ella -la que me amaba- cerró sus ojos… tarde.
Tarde de campo, azul. Tarde de alas y vuelos.
Ella -la que me amaba- se murió en primavera…
y se llevó la primavera al cielo.