Ce văd în ceea ce îți spun și-auzi,
Tristețea îmi reflectă starea, tu doar mă amuzi.
Fiind bufon nu te acuz, așa fac toți să uite de cei confuzi.
Mă-ntreb de ce am ajuns ce-am ajuns.
Amnezic, fețe noi cu trăsături comune,
Nu mai discearn binele de rău din lume.
Am nume la care nu mai pot să asociez chipul, doar sume;
Nu mai văd urme, parcă toate acum s-au șters.
Totul e imaculat, paradoxal omul-i pătat,
O cocină, un cancer neîndepărtat,
Urmează să-și omoare gazda garantat.
Ce mai așteaptă? Asta vreau să aflu eu de fapt.
Cred într-o stea care a căzut,
Că văd în ea ce-n oameni n-am văzut,
Că vrea să fie cineva, altceva decât nimic.
Văd asta zilnic când ridic ochii văzând peretele mucegăit,
Aerul este arid, abia înghit.
Bag pe gât otravă,
Servesc smoală la tavă,
Să vezi cum moare noaptea, zărind ziua firavă,
Să lumineze inimi de cărbune ce ard mocnit.
Toată iubirea din lume, și când se sting vântul le suflă-n noapte iar
Și tot ce am făcut a fost fix în zadar,
Dar mâine vine iar și bat pasul pe loc,
Mă-nvârt în jurul cozii suflând singur în foc.
De multe ori îmi zic că-s prost.
Știu că nimic nu merită și că nu are niciun rost,
Da’ nu am ce să mai caut, nu vreau decât odihnă,
Să stau întins și somnul să vină în tihna..
[SPLEEN s. n. Stare nemotivată de melancolie, manifestată prin plictiseală şi dezgust faţă de orice.]
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de melancolie și dezamăgire față de lume și de sine. Naratorul se simte pierdut, amnezic și incapabil să găsească sens în viață, tânjind după odihnă și uitare. Versurile reflectă o stare de spleen, o plictiseală și un dezgust generalizat față de existență.