Vioara sfântă ce-alină sufletu’
Numai îmi cântă când se naște sunetu’
A tulburat liniștea apelor moarte
N-a terminat și deja le simt pe toate ca pe șoapte
Nu poți răni necunoscutu’
Cum nu poți hrăni gândul cu trecutul și urâtul
Poezia este geamul spart al societății
Lasă să intre curentul să se schimbe-ncet cu toții
Haide că poți, ții moartea în suflet
Lasă deoparte gol înlocuit de zâmbet
Dorm impietrit în pereți de marmură
N-am mai simțit de mult așa răcoare în cameră
Am armură de sticlă, amor în sticlă
Omor pe sticlă, boala mă strică
O singură iubită ce mă strigă
Revino-ți, vino înapoi în pat, nu cobori în criptă.
Îi urmez sfatu’, îl las pe dracu’ să mai aștepte
Eternitatea ei e-n pagini și-n clipe perfecte
Privire blândă, atingere de înger
Univers reordonat după înfrângeri
Cortina roșie ce cade, covorul roșu strâns
Petalele de soare pe marele apus
Actorule, e momentu’ tău de glorie
Lasă ororile, adună-ți florile
Adună-te cu pomi, stelele și visele
Aleargă, nimeni n-o să te aleagă, porțile-s deschise
Că-s nopțile descrise, deja ești pasager
Ți-ai ales coșmaru’ când puteai să dormi lejer
Da’ nu ofta, regretu’ nu își are locu’
Poți să schimbi scara, da’ nu poți schimba și blocu’
În tine este totul dar în ea ești tu
Iluzie în sentimente, înapoiază-mi sufletu’
Sensul versurilor
Piesa explorează dualitatea vieții și a morții, iubirea ca salvare și lupta interioară cu regretele. Este un apel la a alege viața și frumusețea în locul disperării.