Firavii pomi şi cerul spălăcit,
La noastre haine, parcă tot zâmbesc,
Când ele, nonşalante, strălucesc,
Plutind ca nişte-aripi, cu-n fâlfâit.
Şi apa din bazin se înfioară
De vântul lin, iar soarele pe-alei
Reduce umbra crengilor de tei,
Făcând-o albastră, parc-ar sta să moară.
Escroci plăcuţi, ibovnice şarmante,
De jurăminte, inimi dezlegate,
Noi oferim la toţi cu bunătate
Şi-amanţii tachinează pe amante.
A căror mâini subtile ştiu oricum
Să dea ades un suflu, la schimbare
Cerând răsplată doar o sărutare
Pe vârful degetului mic şi, cum.
Cumplit e gestul, chiar peste măsură,
Printr-o privire seacă-i pedepsit.
Dar contrastează-n urmă, negreşit,
Cu iertătoarea gurii strâmbătură.
Sensul versurilor
Piesa descrie o plimbare contemplativă prin natură, observând detaliile fine ale peisajului și interacțiunile umane subtile. Versurile explorează teme precum efemeritatea, frumusețea trecătoare și complexitatea relațiilor interpersonale, sugerând o meditație asupra vieții și a iubirii.