E necesar, vedeți voi, să fim iertători.
Doar astfel, vom fi fericiți și visători
Și, dacă-n viață-s clipe grele uneori,
Noi, cel puțin, vom fi – așa-i? – doar plângători.
S-adăugăm noi, suflete îngemănate,
La jurăminte vagi, gust dulce, pueril,
De-a merge, de femei și de bărbați, departe.
Uitarea răcoroasă ne va fi exil!
Să fim ca doi copii, ca două fete mici,
Deloc îndrăgostite și de tot mirate,
Ce merg, pălind, sub bolta fermecată, nici
A vrea măcar să știe dacă sunt iertate.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de iertare și uitare ca modalități de a găsi fericirea, chiar și în momentele dificile. Sugerează o întoarcere la o stare de inocență și mirare, similară cu cea a copiilor, ca refugiu din calea greutăților vieții.