Copac și frunză.
Rugăciune fac
și o țin ascunsă,
vreau să-ți fiu copac
și tu mie frunză.
Când frunza sărută copacul
la moartea din fiece an,
e parcă ursit să se-ntâmple
același complex freudian.
Ce vârstă mereu îi separă,
ce timp de la el pân-la ea?
Și totuși copacul găsește
în frunză, renașterea sa.
Și ea-i cade încet la picioare,
robită furtunilor reci,
și-arată, în felul cum moare,
că-i e credinciosă pe veci.
Iubirea-i mereu vinovată,
secret nevândut nimănui,
gravidă e frunza când poartă,
în sine semințele lui.
Copacul o naște și-o crește,
iubire, pedeapsă, coșmar,
iar ea, și murind, se închină
copacului ei tutelar.
Copacul o ține în brațe
și-n vânt o frământă frumos,
iar când nu mai are putere,
cu jale o scapă pe jos.
Și-atunci disperat o sărută,
prohod nupțial delirant,
el, fiu și părinte și frate,
și singurul frunzei amant.
Și nu știu de ce mi se pare
acum când lumina scăzu
că-n fiece braț simt o creangă
și frunza aceea ești tu.
Sensul versurilor
Piesa explorează o relație complexă și simbiotică, asemănătoare cu cea dintre un copac și frunza sa. Este o metaforă pentru iubire, dependență și ciclul vieții, unde fiecare entitate își găsește sensul și renașterea în cealaltă, chiar și în moarte.