Giorgios Seferis – Și Sufletul

Argonauți.
Și sufletul
când vrei să-l cunoști
trebuie să privești
în alt suflet.
Străinul și dușmanul l-am văzut în oglindă.
Erau buni băieți, tovarășii; nu strigau
nici de oboseală, nici de sete, nici de
îngheț,
aveau comportarea copacilor și a valurilor
care acceptă vântul și ploaia
acceptă noaptea și soarele
fără să se preschimbe în schimbare.
Erau băieți buni; zile întregi
asudau peste vâsle, cu ochii plecați,
respirând ritmic
și sângele lor colora o piele supusă.
Cândva au cântat, aveau ochii plecați
trecând pe lângă insula de cactuși, pustie,
în amurg, pe dincolo de Capul Câinilor
care latră.
Când vrei să-l cunoști, spuneau,
trebuie să privești în alt suflet, spuneau
și vâslele loveau bronzul mării
în apus.
Am lăsat multe capuri, multe insule, marea
care dă-n altă mare, pescăruși și foci.
Dezolate femei, cu suspine, cândva,
plângeau după fiii lor pierduți
și altele blestemând îl căutau pe marele Alexandru
și glorii îngropate în adâncurile Asiei.
Am tras la țărmuri pline de arome nocturne,
de ciripit de păsări, de izvoare ce-ți lasă-n palme
amintirea unei mari fericiri.
Dar nu se terminau călătoriile.
Sufletele lor s-au făcut una cu vâslele
cu austera față a provei,
cu dâra timonei,
cu apa dispersându-le chipul.
Tovarășii au sfârșit rând pe rând
cu ochii plecați. Iarăși vâslele lor
spun locul unde dorm în nisipuri.
Nimeni nu-i mai știe. Dreptate.