Pătrunde în ființa mea
Seducția de-a exista,
Resimt adânc, până-n copii,
Infracțiunea de a fi.
Cum nașterea e un blestem,
Că aș reînvia mă tem,
Sunt obligat să gust, prea trist,
Infracțiunea că exist.
Și tot ce fac reiau, cumva,
În remușcarea de-a spera
Și e un ultim chilipir
Infracțiunea că respir.
Naiv cum sunt și fără rost,
Considerat, de proști, mai prost,
Suport, la modul dușmănesc,
Infracțiunea că iubesc.
Deși orgoliul masculin
Îmi pune taxă pe destin
Dând zestrei mele cenușii
Infracțiunea de-a gândi.
În râvna dulcelui delict
De-a depăși negoțul strict
Eu port, in ciuda tuturor,
Infracțiunea că mi-e dor.
În vina că mai am instinct,
Nici nu trădez și nici nu mint,
N-am insolența să-mi retrag
Infracțiunea că mi-e drag.
Sunt veșnicul provincial
Și-aici, la voi, în carnaval,
Mai țip, mai latru, mai îngân
Infracțiunea că-s român.
E dreptul meu, furat mereu,
Credința mea în Dumnezeu
Și port și-n ultimul atom
Infracțiunea de-a fi om.
Dar, mai ales, am înțeles
Acest exces, acest eres,
Că-n tot ce mi s-a întâmplat
A fi e marele păcat.
Sunt gata pentru a plăti!
Și, ca pe-un tragic alibi,
Comit în fiecare zi
Infracțiunea de a fi.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de vinovăție și povara existenței. Vorbitorul se simte vinovat pentru simplul fapt de a fi, perceput ca o infracțiune, și explorează diverse aspecte ale vieții sale prin această prismă.
