Adrian Păunescu – Călătorie de Adio

Și aș putea să spun că-i încă bine
Când verdele de vară nu e mort
Și trec prin munți cu luna și cu tine
Și inima cu mine o mai port.
Nu și-au pierdut pădurile din vrajă,
Ca la-nceput de lumi mai dau miros,
Acolo unde caprele, pe coajă,
Le-au însemnat cu dinții, dureros.
M-aș duce la izvor să-i dărui tânga
Cu care neamul meu îl cuceresc,
Dar clăi de fân de-a dreapta și de-a stânga
În munte mă ritmează nefiresc.
Vai, viața ta făcută-i să mă doară
La marginea acestei nebunii
Și mă voi declara, probabil, țară
Să-ți interzic la mine să mai vii.
Observ cu deznădejde, dintr-o dată,
Că-n tot ce faci, precum și-n tot ce zici,
Tu ești pe totdeauna-ndatorată,
Nefericito, lumii tale mici.
Acolo ți se-ntoarce zilnic gândul,
Acesta e blestemul tău intim,
Ca pasul meu, în alte lumi urmându-l,
Crucificați mereu să ne iubim.
Și-atât de-nstrăinată și de dură
În fața mea la ceas de seară ești,
Că azi iubești și ce-ai privit cu ură,
Și te-amețești cu vești și cu povești.
Dar drumul trece orișicum prin munte,
În față-i luna și în spate tu,
Chindia-mi spală tâmplele cărunte,
Accentul verii pentru veci trecu.
E un izvor în nu știu care stâncă
Și apa lui miroase-a fier, când bei,
Tu ce mai faci, nedepărtato încă,
Peste rugina ultimei idei?.
Ce amintiri te țin și te îngână,
Ce condamnări în fibra ta mai dor,
Dacă ai fost a mea o săptămână
Și restul vieții ești a tuturor?.
Natura asta fără de greșală,
Pe care-o vezi acum nedeslușit,
Primește-o ca pe cartea mea poștală
Ce-n contul despărțirii ți-o trimit.
Eu însumi cu tristețe voi privi-o
Ca să disting în ea, numaidecât
Călătoria noastră de adio
Și faptul ca n-a fost așa urât.