Și simt în jurul meu un chip de clește
Din care nu mi-e-ngăduit să ies,
Ei mă opresc din ce în ce mai des
Și vor să mă învețe românește.
De obicei, ei nu știu pic de carte,
S-au ridicat din școli de ucenici,
Să fie slugi s-au învățat de mici,
Tinzând aproape, ei gândesc departe.
Nici un avânt în ei nu se mai scoală,
Îmbătrânesc ca niște bieți ologi,
De-un pic de apă dacă vrei să-i rogi,
Ești mort ca după ultima greșeală.
Lehamitea-n principii și-o îmbracă,
Nimic nu fac de nu-i al lor un strop,
Sunt veșnic circumstanțiali de scop,
Împovărată mintea lor săracă.
Ei, mediocrii fără de rușine,
În sinea lor dezvoltă din nimic
Ideea unui om mereu mai mic
Și-a lumii incapabile de bine.
Ideea lor în veci victorioasă
S-a răspândit în mediocrii toți,
Pământu-i plin de leneși și de hoți
Și nu ne vom putea întoarce-acasă.
Atâta lume ca și ei gândește
Încât cedez acestui tragic lanț
Și-i rog pe amărâții aroganți
Să vină să mă-nvețe românește.
Sensul versurilor
Poezia exprimă un sentiment profund de dezamăgire față de mediocritatea generalizată din societate. Vorbitorul se simte sufocat de mentalitatea limitată a celor din jur și de lipsa de aspirații, cedând în cele din urmă în fața acestei realități deprimante.