Oștile păgâne pasă la hotare.
Mihai-Vodă sade la o masă mare.
Căpitanii-n juru-i beau, se veselesc,
Când deodată-n sală intră-un sol turcesc.
– Padișahul nostru m-a trimis la tine
Să-i plătești tributul ce i se cuvine!..
Mihai-Vodă tace. Oaspeți, mare-mic,
Cu onor din teacă spadele-și ridic.
Luna varsă raze dulci și aurorase,
Căpitanii-și scutur coamele pletoase.
Iat-acum se scoală Doamna-i tinerică
Rumenă, suavă ca o zambilică.
Sub hlamidă-i saltă rotungioru-i sân,
Crini și garofite pe-al ei chip se-ngân,
Părul pe-a ei frunte joacă grațios,
Ochii cu tristețe cat-acum în jos:
– Unde este timpul cel de altădată
Când Mihai Viteazul știa să se bată?
Cela ce-n primejdii stă și se gândește
Inamicii țării jugu-i pregătește.
Pentru tron, mărire, dulcea-i soțioară
Gata-i să se ducă și-n locu-i să moară!
Doamne, tu ai dreptul s-o abandonezi,
Dar nu ai pe-acela plângând ca s-o vezi.
Du-te, mori în luptă, dulcele meu mire,
Că de nu ești vrednic, plec la mănăstire!.
Atunci Mihai-Vodă se scoală deodată
Și spre sol întoarce fața-i gândurată:
– Mergi și spune celui care te-a trimis
Că Mihai Viteazul ochii n-a închis.
Au voiești pe țară biruri noi a pune?
Au vrei să iau pielea de pe Națiune?..
Padișahul vostru, fără de-ncongior
Vrea să nimicească p-acest brav popor.
Dar mai bine piară dacă i-a fost dat,
Decât cu rușine, mic și atârnat!.
Și zicând aceasta, ia o bardă-n mână,
Iute strânge-n juru-i armia română
Și cu ea de-a valma, făr’ să zăbovească,
Sfarmă și respinge armia turcească.
Chiar și Sinan-Pașa, plin de umilinți,
A căzut în apă și-a pierdut doi dinți.
Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,
Naltă-o mănăstire și trei parastasuri!
Sensul versurilor
Piesa prezintă un moment crucial din istoria lui Mihai Viteazul, în care acesta refuză să plătească tribut turcilor, mobilizându-și armata și înfruntându-i cu curaj. Soția sa îl îndeamnă la luptă, preferând moartea în glorie decât umilința. Mihai învinge armata turcească și își arată devotamentul față de țară.