Și acum țin minte șoaptele-i pierdute
În vuietul sălbatic de furtună:
„De ce nu ești cuminte? Du-te, du-te!”
E vânt, e noapte. Fulgeră și tună,
Și-o ploaie acum a început să cadă
În picuri mari cât boaba de alună.
E-un plin ca de sclipiri de spadă,
Eu plec încet, ca-n vis, și nu-mi dau seama.
Un glas… dar cine-ar fi putut să creadă?
Părea că-n urma-mi rugător mă cheamă.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri pierdute în tumultul unei furtuni, sugerând un sentiment de regret și nostalgie față de un trecut care pare să cheme înapoi. Naratorul își amintește de o voce pierdută în zgomotul furtunii, lăsând impresia unei chemări din trecut.