Voiam să-mi fii statuia răzvrătită,
Ce-și caută structura ei adâncă
Și-apoi întâia formă și-o imită
Și intră-n munte și devine stâncă.
Era aproape imposibil totul,
Așa ceva nu se întâmplă-n lume,
Să-și reînceapă păstrăvii înotul
La temelia pietrei fără nume.
Pygmalion la altă Galatee,
Te nasc, urmând instinctul meu de fiară,
Sin simbol reîntoarce-te-n femeie,
Te rog să redevii elementară.
N-au nici o importanță-aceste linii,
Nu crede nici în artă, nici în forme,
Cedează-te naturii și luminii,
Fii stânca mea și-a poftelor enorme.
Și-ncepi să fii! Culoarea ta se schimbă,
Nu te mai porți în armonie rece,
Printr-un blazon tradus în orice limbă,
Și care anorganic se petrece.
Ești vie și ești tristă și ești alta,
Ești stânca mea ciudat recâștigată,
Își recompun dezordinea cu dalta,
Să nu mai fii statuie vreodată.
Vuiește-n tine vrerea mea adâncă,
Numai acum te simt ca prea ființă,
Statuia ta se reîntoarce-n stâncă
Și ochii tăi se-aprind în suferință.
Pygmalion te cheamă, Galatee,
Din roluri, din ciopliri, din amănunte,
Statuia, care-a devenit femeie,
Cu ochi râzând, se reîntoarce-n munte.
Sensul versurilor
Piesa explorează transformarea unei statui înapoi în stâncă, simbolizând o revenire la esență și natură. Este o meditație asupra artei, iubirii și a dorinței de a elibera pe cineva de constrângerile formei.