George Bacovia – Amăgire – Poem în Proză

Vacanța de Crăciun se anunța tristă pentru mine, ca pentru străini. Priveam cărțile
în care trebuia să uit singurătatea, sau farmecul acestor sărbători de distracții și banchete.
Va fi aceeași odaie ce se încălzește cu greu, unde vor trece și aceste zile, la fel sau
mai trist ca celelalte.
Ceva, însă, îmi spune că poate va fi altfel, și deși nu dădusem nicio atenție unei
scrisori primită cu câteva zile în urmă, în noaptea aceasta o reluai pentru a o citi din nou.
„Iubit poet, cu multă greutate aflându-vă adresa, vă scriu ca un necunoscut
admirator, care vă roagă să petreceți anul nou la dânsul, în satul C, prin gara M, unde
vă așteaptă o trăsură. De veți veni sau nu, rămâne cum veți crede; eu însă, vă aștept.
Radu.”
A mă deplasa pentru un admirator necunoscut… Din nou stăteam cu ochii în gol,
gândindu-mă să-i răspund, sau să aștept zilele să treacă, pentru a mă decide! Și modestia
rece a odăii mele, că tot mai bine ar fi să mă duc, oricum ar fi. Zilele treceau și zgomotul
particular al sărbătorilor mă întristă și mai mult. Un dor de variație mă lua mereu și
invitația își făcea loc ca o preocupare definită.
Am plecat în ajun, într-un vagon plin de lume. Mă duceam la întâmplare, și chiar
cu o adâncă tristețe. În dosul gării pustii, găsii trăsura și țăranul singur, pe capră, care îmi
spuse râzând, că pe noapte vom intra în sat.
Câmpii înghețate și crânguri goale rămâneau în urmă, și apărea… iar tristețea din
tren mă urmărea mai înainte, fără să mă întreb: de ce am venit pe aici? Stelele apărură, și
o fază de lună arată pustiul înghețat și fantastic.
Frigul se lăsa aspru… Prin satele pustii se auzeau ecouri de colindători puțini, iar
căsuțele acoperite cu trestie dădeau fiori.
Departe, într-un câmp pustiu, trăsura intră pe o alee lungă de copaci goi, și vizitiul
îmi spuse că am ajuns. Ascunsă între copaci, în câmpul înghețat, casa păru izolată cu totul
de sat. O zidire veche cu două etaje, în care primul era stins și nelocuit.
O singură lumină se zărea la odaia de sus, cu un balcon vechi și întristat…
Nicio mișcare de primire. Peste tot tăcere. Amorțit de frig, și rămas singur în
sufragerie, singura odaie luminată pe care o văzusem de afară, priveam de lângă sobă
serviciul de masă pentru o singură persoană, și sticlele cu băutură. Așteptam. Părea că
sunt într-o locuință din care cei de acasă plecaseră pentru a scăpa de singurătatea unei
clădiri atât de vechi, cu gratii și ziduri groase.
O căldură plăcută, totuși, și aerul antic al acestei clădiri mă familiariză întrucâtva
și așteptam.
O scrisoare deschisă pe masă mă atrase de la sosirea mea… Apropiindu-mă o
citii: „Fii bine venit. Bea pentru un an mai bun. Sunt eu care te-am invitat”. Magda.”
Îmi trăsei scaunul, și stam trist, privind serviciul singuratic și buteliile, într-o
tăcere care îneca orice surprindere de relațiuni omenești, și care spunea: adu-ți aminte că
ești departe și nu mai cerceta nimic…
Stam însă în sufragerie, în țăcănitul monoton al unui ceas vechi, uitat pe un dulap,
bând vinurile alese, în sănătatea acestei necunoscute, care aranjase această amăgire, pe
care în amorțirea alcoolului o găseam duioasă, iar zidurile foarte vechi și groase spuneau:
„rămâi la noi”.
Privirile rătăceau în fumul țigării, presupunând mulțimea odăilor și din acest etaj,
care dormeau, închise, goale, sau mobilate, în noaptea lor.
Era târziu. Mă plimbam încet și privirile mele se opreau la ferestrele cu gratii
înfipte în zidurile groase, zărind o lună fugară pe un senin cu câmp înghețat.
Pentru a uita și opri spaima ce se lăsa, îmi luai ultima sticlă rămasă, stinsei lampa
de aici, și trecui prin sala largă luminată slab de lună, către odaia de culcare, unde lampa
aprinsă mă aștepta.
Căldura, covorul moale și grosimea zidurilor zugrăvite de mult, și aceleași gratii
la ferestrele stinse de un desiş de copaci lungi și goi mă izola liniștit pentru a mă crede
într-o locuință visată în care aș fi voit să rămân uitat. Mobila veche cu un parfum de
povești arăta odaia unei femei, care părea că plutește pe lângă mine, șoptitor, pentru a mă
face să zâmbesc.
Lângă pat pe o măsuță, câteva cărți, un caiet gros, o cutie de fondante și țigări
fine, stăteau ca niște tovarășe ale insomniei, aici în această clădire veche, înconjurată de
copaci vâjâitori sub palida lună.
Pentru a nu plânge în această vrajă, pe care o suportam dureros, băui ultima sticlă
ce o adusesem, luând și din fondantele deschise. M-am culcat târziu; stând între perne,
luai caietul pentru a citi impresiuni, scrise de aceeași mână ce-mi scrisese scrisorile ce le
primisem, gândindu-mă trist la această fantezie, – de a veni pentru anul nou într-o
locuință atât de veche și aproape pustie, ascultând șoapte duioase pentru a nu mă simți
amăgit.
Caietul se deschise la o foaie îndoită, unde câteva rânduri veneau ca o explicație:
„nu mi-a plăcut să amăgesc pe nimeni, găsind acest lucru neserios, și mai totdeauna cu
urmări triste. Aș dori ca această nebunie a mea să-ți rămână indiferentă. Mi s-a părut
viața în ultimul timp, atât de sever serioasă, încât doream o amintire în aceste ziduri
vechi, pe care, după plecarea dumitale, voi simți-o fără a ști nimeni, – până atunci, când
felul meu de a fi îmi va dicta să vă cunosc personal, sau nu. Te rog iartă această amăgire.
Sărbătorile le voi petrece cu familia în orașul din care ai plecat, și ne vom întoarce
aici pe la mijlocul lunii.
Încă o dată, te rog să ierți singurătatea și neexplicarea în care îmi place să mă
afund, visând la atâtea la câte au fost.
Scrie-mi ceva în acest caiet… M”.
În vagul unor tăceri adormii în vâjâitul stufișului de copaci, ce înconjura ca un
crâng această casă depărtată.
M-am trezit târziu. Un soare clar lumina odaia parfumată și caldă, iar zarea se
întindea la ferestrele vechi cu întinderi de câmpii înghețate și zboruri de păsări iernatice.
Spălându-mă, mă trezii, și mă simțeam întrucâtva mai lămurit de situația mea; mă
gândeam că a doua zi trebuia să plec, ducând cu mine o nouă melancolie, pentru nu știu
câtă vreme. Vroiam să văd această casă din depărtare, din parcul ei sălbatic, înainte de a
pleca și coborâi ușor scara lată și veche, pe unde venisem.
Trăgând un drug de la ușa uscată, din sala de piatră ieșii pe niște trepte vechi și
înverzite, privind aleea nesfârșită și goală, ce mă umplu de o melancolie amară, fără a
putea să înaintez. Reintrai în vechea clădire, cu ecoul ei de pustiu care, totuși, părea mai
puțin întristătoare, cu violetul fumuriu din fundul parcului sălbatic.
Rătăceam neauzit printre sălile tăcute…
Pustiul acesta explica sufletul necunoscutei mele, care se decisese de a mă avea
aici, desigur, după multe zile și nopți de singurătate gândită.
Masa și vinurile alese urmară cu o varietate deosebită. O cameră pe care o zării
întredeschisă, licărea de butelii. Nopți de visare, în care uitam orașul, spre care trebuia
să plec pentru totdeauna. În ultima noapte recitii rândurile ei din caiet și voiam să-i scriu,
după cum mă ruga, terminând scrisoarea.
Beam vinul cu fondanta pe care o luasem, și aprinsei o țigară fină din cele lăsate
de ea. Putui să scriu câteva rânduri cu o mână tremurătoare: „Buteliile de vin, consumate
de mine, iubită necunoscută, vor spune că ai amăgit un bețiv. Poate că vei uita că am
petrecut un an nou într-o clădire veche și fantastică, care m-a putut găzdui atât de puţin
pentru a mă reda mai învins în zgomotul orașului, ce va pătrunde în odăița închiriată ce se
încălzește atât de greu… Un plâns supărător vei auzi în această cameră după plecarea
mea, și nu cred că voiai o astfel de amintire… după cum și eu voi duce cu mine un duios
ecou, care nu știu de este ecoul glasului tău. Un cuvânt fantastic… adio. Va plânge acest
cuvânt în parcul sălbatic, la ferestrele vechi, cu gratiile lor de fier, după cum mi-a plâns și
mie în ultima noapte de amăgire, în aceste ziduri groase, pe care părăsindu-le nu știu cum
le voi privi, ca să nu plâng. B.”
Sunt mulți ani, și palate vechi, și case vechi stau uitate în depărtări de sate… și
câte alte ziduri din zilele noastre, nu vor deveni odată atât de fantastice…