O cafea neagră și-o ploaie de gheață,
Când spirtul mai arde culori în odaie –
O privire pe-o carte, pe straie,
Și pasul mă-ndrumă în dimineață.
Cum frigul, tremurând ca o veste,
Tot plânge de-al meu și de-al tău…
Tot mai mult am rămas cu ce este,
Și plouă cu-o părere de rău.
Am uitat dacă merg… încă tot mă iubesc…
Am ajuns la timp, ocup și un loc.
Dar gândul apasă cu greul său bloc…
E numai vedere… nu mai pot să vorbesc…
Sensul versurilor
Piesa descrie o dimineață melancolică, marcată de introspecție și sentimente de singurătate. Naratorul reflectă asupra trecutului și prezentului, simțind povara gândurilor și incapacitatea de a comunica.