O, vis de piatră unde va domni
strănoapte! O, jalea-mi grea
de-a nu mai fi,
când ochi-mi n-or mai spicui
nici urmă din lumina ta,
auzul nu-mi va descânta
nici pasul tău, nici struna
şi-n mine nu vei cuvânta
nimic pe totdeauna!
cum tot ce sunt
înspulberat de vânt
şi de pământ,
să nu mai fiu cu tine una!
seraf de avânt
să nu-mi iau zbor
spre-altarul sfânt
de mistic dor,
să nu te-ador,
să nu te cânt,
fie totul un mormânt –
şi soarele şi luna!
şi din afund de cer,
unde-mi străluci,
tu făclier, tu giuvaier
de gând-mister,
tu numai una
şi cea mai scumpă-ntre năluci,
în care cred, în care sper,
cu mine-n pulberi să te duci
pe totdeauna!
Sensul versurilor
The poem expresses a profound sense of loss and the fear of ceasing to exist. It speaks of a deep connection with someone or something precious and the pain of being separated from it for eternity. The speaker grapples with the idea of oblivion and the desire to remain united with the beloved.