Gellu Dorian – Omul Plin de Neînțelesuri

A stat mereu la o margine,
casa lui a fost la marginea celorlalte case,
masa lui a fost la marginea cârciumii,
cârciuma a fost la marginea orașului,
orașul a fost la marginea lumii,
lumea lui a fost atât de mică încât nici margine n-a avut.
ieșea doar din când în când în afara pielii
pe care de la naștere până acum n-a îmbrăcat-o în fiecare dimineață
și niciodată n-a dezbrăcat-o
pentru că i-a fost frig mereu
și mereu i-a fost frică să nu înghețe la streașină
lacrima făcută țurțur
pentru că lui Dumnezeu nu i-ar fi plăcut să nu se bucure
primăvară de primăvară de florile
pe care numai ochii lui le înfloreau
în grădina prin care numai nebunii știau să le rupă
fără să-l supere.
omul acela mic pe care l-a ascuns în el
nu mai vrea să crească,
nu înțelege că de la o vreme chiar și furnicile
de pe pleoapele lui sunt lacrimi
pe care nu le mai poți șterge,
nu poți atinge cu brațele lui cerul
așa cum fac femeile când șterg ferestrele
prin care aruncă îngerii expirați
ca pe niște firimituri direct în gușa păsărilor
unde devin triluri pe care niciodată nimeni nu le-a înțeles.
celălalt om, matur, stâlp al lumii prin care trece nepăsător,
nu are timp nici el să înțeleagă durerea
care-i va apărea în coasta din care
a plecat femeia în lume,
lăsându-l pustiu prin care nu mai trec nici cămilele,
nici beduinii,
ci doar nisipul i se așează în ochi
izgonindu-i literele din cuvintele care nu mai pot fi înțelese
atunci când strigă
și nici el nu se mai aude
în interiorul surd și rece ca un beci din care
au fost scoase butoaiele la spălat.
nici măcar omul acesta care stă în el acum
și privește calm la toți ceilalți
nu le înțelege disperarea din care el iese bolnav
și se așază într-un pat în streașina căruia
cresc țurțuri de gheață direct din ochii lui Dumnezeu.
doar atunci când din gazonul verde
vor fi înălțate mingi spre cer,
Dumnezeu va fi omul care va înțelege
că joaca s-a terminat,
iar el poate sta liniștit în casa lui de oriunde.