Soarbe asfințitul revărsat din apă.
Oare ard în trunchiuri veșnic lumânări,
Că atâta ceară picură din scoarță?
Ulii rari ne coase sufletul în zări
Și ne-ndepărtează frunțile de harță.
Ieri s-a spart fereastra unui curcubeu,
Împroșcând cu țândări iarba din poiană.
Oile coboară de la Dumnezeu,
Mieii poartă colbul razelor pe blană.
Și-a umplut și baciul fluierul cu cer,
Ca să-l zică noaptea focului de veghe.
De pe culme-un nour, alergând stingher,
Vine să-i aducă prăpădita zeghe.
Șchiopătând la vale pe-un picior de plai,
Tupiliș se ține după câni potica.
Calcă-n vârfuri vântul primenit la strai,
Atingând în treacăt frunzele cu chica.
Parc-ai fi în mâine, parc-ai fi în ieri,
Parcă ești în somnul depărtării calme.
Când aici, când colo și când nicăieri,
În ecou talanga bate-ncet din palme.
Stâna se pitește în doinit trecut,
Laptele și cașul stau lângă balade.
Scrijelând amurgul dintre crengi crescut,
Ca o clipă veche câte-o frunză cade.
De pe patul bolii, veștedul destin
Se ridică astăzi teafăr în picioare
Și în fruntea turmei zilelor ce vin,
Merge fâlfâindu-și sarica de soare.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj montan idilic, impregnat de spiritualitate și de o melancolie dulce. Natura este personificată, iar timpul pare să se dilate, oferind o perspectivă asupra eternității și a ciclurilor vieții.