George Țărnea – Pierde-Vară

Frunziș al pădurii bătrâne,
Doinesti, o, tovarășe-al meu!
Doineste și vântul prin grâne,
Iar apa-n izvoare murmură
Și spune tot, tot spune din gură,
Tot spune mereu.

Sub paltin aici e răcoare,
Ies umbre pe dealuri și pier,
Născute din dungi plutitoare
De nori ce-n grabire s-adună
Pe munți, aurită cunună
La margini de cer.

Mă uit la vulturul din zare
Cum zboară puternic și lin,
Acum e cât corbul de mare,
Cât pumnul abia, cât albina,
Și-n urmă-l înghite lumina
Din largul senin.

S-aude pe coasă cum sună
Ciocanul; pe margini de râu
Poporul de păsări s-adună.
E cântec de luncă, pe creste;
Flăcăi ce cosesc, și neveste
Prin lanuri de grâu.

Iar norii-și tot schimbă făptura,
Se zbuciumă-ntr-însii-arătări –
Își cască balaurii gura;
Vad cuiburi de pajuri maiestre,
Și roibii cei fără capestre
Din smârcuri de mari.

Prin mare trec zmeii cu-notul;
Și, iată-l, târând un copac
Piticul cu barba cât cotul,
Ies scroafele-mării cu puii,
Și sparge-nchisorile Gruii
Bătrânul Novac.

Vad Lupul din basme, cu l***;
Zmeoaice, și codu ce-l rod.
Pe Greul-pământului baba
Cu vraje-l ucide-ntr-o luncă,
Și uite, Cal-g
35d9
alben s-arunca,
Iar zmeu-i sub pod.

Frumoasa-mi răsare-o Ileana,
Și cântă-n cosița ei flori.
Vad zânele goale-n poiană,
Scaldându-se-ascunse-n pădure,
Când vine-un voinic să le fure
Cămășile-n zori….

Dar iată-l cu galbene plete,
Frumos, să-l ucidă de drag
La sân îndrăgitele fete –
Copilul, născut, al tăcerii,
Ce-ți vine prin liniștea serii
Și-ți șade pe prag.

Prin iarba-nspicată el vine
Ieșit de sub mucede stânci;
Tiptil se strecoară spre mine
Și capul din iarbă și-l scoate,
Dar iute s-azvârle pe coate
Și-asteaptă pe brânci.

Sosește, s-apleacă de-aproape,
Iar frunțile noastre s-ating;
O pânză eu simt pe pleoape,
Parând d-un păianjen țesută.
Și-n urmă pe ochi mă sărută,
Iar ochii-mi se sting.

Mi-e teamă să-l sperii; și-alene,
Vrand ochii de vraja să-i scap,
Mă-ncerc să duc mâna spre gene.
El simte, ștrengarul, se-ntinde
Și mâna cu zâmbet mi-o prinde,
Mi-o pune sub cap.

Și-n palme-ascunzând obrăjiorii
Se pierde prin naltul porumb –
S-amestecă dealul și norii
Și-n noapte pământul se-ncheagă:
Simt, parcă, topindu-se-ntreaga,
Făptura-mi de plumb.

Iar vântul doinește prin grâne;
Doineste tovarășul meu,
Frunzișul pădurii bătrâne,
Iar apa din vale murmură
Și spune, tot spune din gură,
Tot spune mereu.

Sensul versurilor

Piesa descrie o călătorie onirică prin natură și mitologie, unde elemente familiare se transformă în creaturi fantastice. Naratorul se confruntă cu o entitate misterioasă care îl aduce într-o stare de somnolență și pierdere a simțurilor, sugerând o acceptare a inevitabilului și o fuziune cu lumea naturală.

Lasă un comentariu