Văzui prin văi al verii dulce vânt,
Ștrengar frumos cum toți pribegii sunt –
Târa mantaua-n urmă-i pe pământ.
Plecând vreo creangă-n drum o săruta,
Cânta o doină-ncet, și-ncet cânta
Culcatul câmp de iarbă sub manta.
„Mi-a zis mai ieri al verii tânăr crin:
„Ai casă tu și frați, voinic străin,
Tu cel cu ochii rupți din cer senin?”.
„Am mamă-n deal, și-albastră-i haina ei,
Dar n-are brâu și-adună flori de tei;
Iar tata-i dus să intre-argat la zmei!”.
O cas-avem și noi pe-un vârf de scai, –
Opt frați ce-i am s-au dus să vadă-n rai
De bea și-acolo vin popa Mihai!”.
Ușor ce-nșeli pe-un crin nevinovat!
Puteam să-i spun că-s dascălul din sat
Și văr cu Por și Darie-mpărat.
De am, de n-am, mă mir ce-i pasă lui?
Nici eu nu știu de unde sunt și-al cui,
Prin vămi eu nu dau seamă nimănui.
Eu sunt copil al codrilor de fag,
Alerg și cânt, și-n sân aș vrea să bag
Să fie-al meu de veci ce-mi este drag.
În zori mă duc pe-o margine de râu
Și stau și scot cavalul de la brâu,
Prin lan mă joc cu spicele de grâu.
Când trec copiii, sub tufă eu mă strâng,
Deodată sar și sun tufișu-n crâng,
Ți-mi pare-n urmă rău când bieții plâng.
Spre cei trudiți cu boare eu mă plec,
Pe fete-n șes cu glume le petrec,
Și-nvăț pe toți să cânte pe-unde trec.
Sărut neveste-n lunci și flori le-adun,
Străin cum sunt, ce-mi pasă ce le spun –
Hei, cucule, tu-mi ești tovarăș bun!.
Grozav ce-mi e fălosul de stejar:
Să nu te văd pe-aici, copil ștrengar,
Că-n lumea ta trăiești și tu-n zadar!.
Hoho, stejare-al meu! Tu cine ești?
Pământului faci umbră, și vorbești
Cu norii-n dodii tu și-ndrugi povești!.
Trăiesc și eu pe vrerea Celui-sfânt.
De n-ar vrea El să fie-n lume vânt
De ce m-ar fi făcut așa cum sînt? ”
Sensul versurilor
Piesa descrie un personaj misterios și jucăuș, un spirit liber al naturii, care interacționează cu lumea din jur într-un mod neconvențional. El își trăiește viața după propriile reguli, fără a da socoteală nimănui, și se bucură de frumusețea și simplitatea naturii.