Fugiți cu turma repede spre văi!
Pe culme-aleargă duhul răzbunării
Grozavul vânt se zbate-n largul zării
Și norii-mbracă haină de văpăi.
Sosește-acum! cu ochiul cât cuprinzi
Furtuna-n sârg coboară-n jos pe coaste,
Și-n urma ei se-ntinde neagra oaste
Și urlă-n cor: – „Tu fulgere, s-aprinzi,.
Tu nor, să-ntuneci; vânte, tu să-mprăștii! ”
Un brad se face țăndări, cel mai nalt:
Și prins de vârf, au smuls pe celălalt
Purtându-l roată-n largul chip al prăștii.
Pe sus se-ntinde-amestecul nespus,
Și Duh în Duh prin aer se frământă,
Iar grindina-n văzduh cumplit își cântă
Cântarea ei de-oțel, căzând de sus,.
Pe codrul larg ce-n urlete se-ndoaie,
Și sare iar la loc apoi mugind.
Deodată stă. Și iată-l, răpăind
Potop din cer turnatul râu de ploaie.
Se rupe cerul, cade-acum! S-a rupt.
Sporite neguri hrană dau pieririi,
De-a valma geme-ntreg cuprinsul firii,
Și nu mai știi ce-i sus și dedesubt.
Acum nici Dumnezeu nimic nu poate.
Degeaba-ntind ei mânile și cer
În negrul iad, și unul până-n cer,
Vârteju-i domn, el singur domn a toate.
Sensul versurilor
Piesa descrie o furtună violentă și distructivă pe un munte, personificată ca o forță a răzbunării. Natura se dezlănțuie într-un mod apocaliptic, depășind orice putere divină.