Când geme și urlă și tună
În martie cerul cu ploi
Sosește-n stârnita furtună
Din nou primăvara la noi.
Ieri toată mânia naturii
Urlat-a văzduhul cu nori,
Iar astăzi copacii pădurii
Stau veseli cu proaspete flori.
Dar omul când fost-a sărmanul
Strivit de furtunile reci,
El nu mai re-nvie la anul,
Și nu mai dă muguri în veci!.
S-au dus primăverile-i, toate,
Și iarna-l acoperea grea,
Nici vânt și nici soare nu poate
Zăpezile frunții să-i ia.
1913
Sensul versurilor
Piesa explorează contrastul dintre renașterea naturii primăvara și condiția umană, unde omul, odată strivit de greutăți, nu mai are parte de o nouă viață. Natura se reînnoiește, dar omul rămâne captiv în iarna propriei existențe.