I.
Ah, e mult de-atunci! Cărarea
Netedă pe deal urca;
Dealul plin de flori era
Și albastră zare.
Azi poteca e urâtă,
Face cotituri în drum,
Dealul e cu spini acum,
Zarea mohorâtă.
Nu mai sunt copii s-alerge
După cuiburi, după flori!
Și pe culmi, în sărbători
Nimeni nu mai merge!.
II.
Mai trăiești, și-ți merge bine,
Vechi străjer? Nu m-ai uitat
E de mult de când n-am stat,
Ulmule, sub tine.
Tot aici? Amar e gândul,
Vecinic nemișcat să stai;
Vezi, de-atunci eu alergai
Lumile de-a rândul!.
Ce te miri? Eu viu, fârtate,
Trist așa și liniștit –
Sunt bătrân! M-au obosit
Căile-alergate.
Tu cântai, și-n depărtare
Eu priveam râzând pe lunci:
Eu m-am cumințit de-atunci,
Râd așa de-arare!.
III.
Iar de-aici, din zarea culmii,
Șir de dealuri eu privesc;
Culmea lor o-mpodobesc
Ca și tine, ulmii.
Satu-n vale pe-o colină,
Mic și vesel: colo-n fund,
Uite-l verde și rotund
Nucul din grădină!.
Iar, pe sub colină, râul
Curge-ncins pe lângă ea
Tocmai cum pe draga mea
O încinge brâul.
Și zburdalnic de pe coaste,
Gurușe pârâie cad;
Plopii stau pe mal, la vad,
Ca soldații-n oaste.
Plopii! Mă cunosc ei bine.
De copil!.. Acum șoptesc,
Dau din cap și lung privesc
Buimăciți spre mine.
IV.
Iată luncile nainte;
Gardul țarinei mai sus!
E nebun! Ah, mi-am adus
Și de ast-aminte.
Gardul, în copilărie,
Vecinic l-am asemănat
C-un nebun care-a plecat
Razna pe câmpie.
Și râdeam, făcându-i glume;
El tăcea răbdând mereu.
Câte n-am văzut și eu
De atunci pe lume!.
Am văzut, mânați de soartea
Vremilor, băieți sărmani
Alergând pe la dușmani
Ca să-și afle moartea!.
Gardu-n zări râzând s-afundă,
Și mă tem a-l mai privi:
Azi, sarcastic, el ar fi
Gata să-mi răspundă!.
V.
Pe sub marginea pădurii
Boii pasc pe lângă car;
Din pădure geme rar
Zgomotul săcurii..
Văd, în zori, cum merg s-adune
Mure fetele: doinesc,
Râd pe drum și hohotesc
Ca nește nebune.
Albe poartă-n mâni cofițe;
Albe rochii fluturând,
Fug pe dealuri scuturând
Roua din cosițe.
E duminică. Din vale
Se ivesc răzleți flăcăi,
Toți își fac pe-ascuns din văi
Către codrii cale.
Sus senin și jos verdeață!
Ce cuminte-i să trăiești,
Când ți-e dat să stăpânești
Numai o viață!.
Mai demult.. ah, toate-acestea
Mai demult s-au întâmplat!
Să nu-ntrebi ce-a mai urmat
Când s-a-nchis povestea!.
VI.
Dar auzi.. ce jalnic cântă
Clopotele-acum în sat;
Glasul lor e-ndurerat.
Ruga lor e sfântă.
Ele plâng, și mi se strânge
Inima cum stau și-ascult,
Ele plâng și tot mai mult
Prin văzduhuri plânge.
Nu-i nimic, nimic în fire
Mângâios ca glasul lor!
Iat-am tresărit ușor
Ca de-o nălucire.
Îmi părea că după mine
Cântă ele – și sunt viu!
Doamne, și-mi era-n sicriu
Negrăit de bine!.
VII.
Toți au dreptul câteodată
Să se piardă-n aiurări!
O, dar nu pentru visări
Ni-e viața dată!.
Uite, graurii pe luncă,
Veseli, fericiți ce sunt!
Șoimul se rotește-n vânt
Și spre ei s-aruncă.
Ei poeți sunt ai câmpiei,
Șoimul este-al lor despot –
Firea lumilor e-n tot
Chipul tirăniei!.
Legea ei e-nlănțuirea
Unui șir de nedreptăți:
Dar eu văd de-atâtea dăți
Ce cuminte-i firea!.
Numai prin nedrept ea poate
Pe cel slabi să-i facă treji,
Pe fricoși bărbați viteji
Dând schimbării toate.
VIII.
Nu mă plâng! Îmi pare mie
Uneori că sunt învins,
Sufletul mi-l simt cuprins
De melancolie.
Iar atunci îmi vine plânsul.
Sunt copil, și plâng ușor!
Plânsul meu e-al tuturor
Ce păcat e-ntr-însul?.
Când mă văd în prada sorții,
Plâng – eu știu! – dar nu mă plâng!
Mă-ndoiesc, dar nu mă frâng
Gândurile morții.
Soartea pe nderept mă bate;
Poate e mai bine-așa!
Iată, suferind, voi da
Șoimului dreptate!.
Plâng? Dar lângă leagăn cântul
Mamei de-obicei e trist –
O, eternule psalmist,
Mare ți-e cuvântul!.
„De durere, chin mi-e somnul;
Fac și fiere traiul meu:
Dar tu laudă mereu,
Suflete, pe Domnul! „
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a schimbărilor pe care le aduce cu sine. Naratorul compară trecutul idilic al copilăriei cu prezentul, marcând o pierdere a inocenței și o acceptare a realităților vieții.