Strâns în cătușe, – acordul plutit și blânda seară,
C-o stea, cleștarul apei crestează-ncet, scalar.
Scumpesc grădina toată și-n mine-ntâia oară
Mâini albe, așternute spre liniște, tresar.
Tânjind desăvârșirea luceafărului singur,
În recea-i armonie, cu tine ard mai sus.
Întâmpine o liră, murită-n vânt și crânguri
Și logodind o doină, cu mări, viclean apus!
Din veghe și otravă, interior a stinge
Și-abia-nzilită viața, din leat, de unde vii?
Mișcarea minerală sau șarpele bea vin
În larma tulburată a stepelor din sânge?
Mă depărtez cu ochiul și-s tot pe litoral,
Crescut din unda moale, cu rădăcini de fiară.
Zări fără anotimpuri, întinse medial,
Și piscuri, line-n vale, doar ele înfioară.
Cer în fereastră: anii mai tremură, mai ard,
Făclii bengal pornite prin marele târziu.
Azur sau iad să depăn, spre asta vin? nu știu
Și inima de ciudă se-nvăluie cu nard.
Strâns în cătușe, – acordul plutit și blânda seară,
C-o stea, cleștarul apei crestează-ncet, scalar.
Sălciu e cerul jos și-n suflet veșted, iar.
Cu spaimă număr pașii, dacă-n afund scoboară.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de melancolie și introspecție, folosind imagini puternice din natură și metafore complexe. Vorbește despre căutarea sensului vieții și confruntarea cu efemeritatea timpului.