Prin goale-odăi eu mă vedeam trecând,
– Stele dansau pe albastru fond smintite
Și câini urlau pe câmpuri adormite
Și-n vârfuri föhnul răscolea flămând.
Dar brusc: tăcere! Din gâtlejul meu
Mari fierbințeli scot flori otrăvitoare,
Din crengi, ca sângele, pal sclipitoare
Tot cade rouă, ca din răni, mereu.
Din golu-oglinzii-nșelător se-arată
Încet un chip din groază-ntunecată:
E Cain! parcă deslușit puțin.
Lin draperia freamătă când, iată
Ca-n gol doar luna prin fereastră cată:
Eu singur sunt cu propriu-mi asasin.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de groază și vinovăție, posibil legate de o confruntare cu propria identitate întunecată. Prezența lui Cain sugerează o povară a păcatului și a crimei, iar singurătatea accentuează izolarea personajului în fața propriilor demoni.