Lui Marin Constantin.
Eu,
Doamne, lucruri
Știu că n-am făcut prea multe.
De
Tine am
Tot rezemat cuvintele –
Atâta.
Le-am învățat tăcerea
Ta
Să o asculte
Și-asupra tainelor
Să nu ridice băta.
Din peșterile noi,
Scotându-le, pe rând, afară,
S-au minunat când
Se văzura-n cer răsfrânte.
Și plânsera de bucurie
Când aflară
Că sunt cuvinte românești
Și pot să cânte.
Așa!
Așa precum
Luminile preasfinte
Din soare curg pe lumi
Și timpul îl măsoară,
Astfel din muzica
Și din străvechi cuvinte
S-a revărsat pe locul ei
Aceasta
Țară.
Acum, când glasul iernii
Îl aud în toamne,
Nu voi mărirea lumii
Vesteda-i laur,
Ci-apropie-mă
Ție
Pe de-a-n-tregul,
Doamne,
Să mă topesc în corul
Stelelor de aur.
Sensul versurilor
Piesa este o rugăciune poetică adresată divinității, exprimând recunoștință pentru cuvintele românești și țară. Vorbitorul își dorește să se contopească cu divinitatea, renunțând la ambițiile lumești.