Grigore Alexandrescu – Un Ceas E De Când Anul Trecu

Un ceas e de când anul trecu.
Un ceas e de când anul trecu… Mi-aduc aminte
Cu ce nădejdi zâmbinde, ce dulce a-nceput:
Ce vie salutare din inima fierbinte
L-a primit! ce seară! De-anu-atunci trecut.
Ziceam: “S-a dus s-acesta c-o parte din viață,
Dar ziua lui din urmă cu drag o pomenesc;
Frumos apus vestește frumoasă dimineață,
Și anul ce începe tot astfel îl doresc.”.
Așa-l doream! în lungă, în oarba-ncredințare
Eu nu vedeam că soarta zâmbește cu amar,
Ca vremii și durerii gătește răzbunare,
L-a vechile lor drepturi uitate în zadar.
Schimbat nimic nu pare: alesele ființe,
Prieteni de-altadată, strâng astăzi mâna mea:
De voia întâmplării mai multe din dorințe
Cu grabă împlinite putui a le vedea.
Apoi, unde e răul? de ce și cum… cuvântul,
Om nu poate să-l știe afară decât eu;
Ascuns e în adâncuri, tăcut e ca mormântul,
Iar martor suferinții-mi e numai Dumnezeu.
A! dacă-n asta lume ceva putea fi-n stare
S-aline, să adoarmă un chin sfâșietor,
O știu, ar fi frăția-ți acea mângâietoare
Acel sentiment tânăr ce eu îți sunt dator.
E scump prieteșugul ce-nsuflă o femeie
Deprinsă a-l cunoaște, născută a-l simți;
Și dulcele ei suflet, electrică scânteie,
Mângâie orice suflet la care s-o ivi.
Ades, când sunt în luptă cu gândurile mele,
Muncit de-al suferinței demon neîmblânzit,
Îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele,
Din sfere luminoase, din aer bălsămit.
Apoi, negura deasă lumina-ntunecează;
Fantome de-altă lume șoptesc, mă-nconjor;
În fiecare șoaptă o muncă înviază,
În ochii-mi se confundă trecut și viitor.
Căci știu eu viitorul… el nu poate să fie
Decât că anu-acesta, că anul cel trecut;
Bogat de chinuire, deșert de bucurie,
Pustiu, fărș nădejde, sălbatic și tăcut.
Stejarul de pe munte ce trăsnetu-l izbește,
Stă încă în picioare, semeț și neclintit;
Dar inima-i e arsă, și oricât mai trăiește
De nici o primăvară nu poate fi-nverzit.