O, cine ți-a descoperit, Frumusețe,
Tainele acestei inimi
Prea credul iubitoare
A fericirii și a nefericirii?
Spune când, în vremea care a trecut,
Mi-am dat seama că am îmbătrânit;
Ori cărei servituți
Fost-am vândut?
Când, prima oară, ochii mei te-au văzut
Și când m-am trezit în a ta iobăgie?
Fascinat de mistica ta putere de atracție,
Cel mai seducător tiran din câți există!
Am sorbit din fântâna ta
Iluzoriile ape ale tămăduirii;
Tu, tainicul necunoscut,
În cel de pe urmă și cel dintâi!
Privirile tale primejdioase
Topesc inima bărbaților;
Cei noi născuți se cuibăresc
La sânul mamei natură.
Mărinimos, mărinimos, promițător,
Ispitind pe zei să cadă-n păcat!
Herald a milioane de forme
Care a ta glorie o preamăresc.
Frunza cea mai veștedă, lichenii pe scoarță,
Căușul ghindei, curbura picăturii de ploaie,
Leagănul argintiu al pânzei de păianjen,
Stropul de vin rubiniu,
Prundișul strălucitor de la malul lacului,
Tu le-ai încrustat pe răboj,
Iar dacă, în joacă, i-ai cere înapoi datoria,
Natura ar deveni falimentară.
Ah, la ce folosește
Să te ascunzi sau să te depărtezi
De Acela pe care cel Infinit
L-a binecuvântat cu tronul gloriei Sale?
Raiul înaltului ceresc
Este adâncul iubirii.
Soarele și marea
Invocate de tine
Mi se revelează înainte-mi
Și mă absorb în adâncuri
Și totuși îmi îngăduie să plutesc ostoit.
Când Ursita mă refuză,
Inima mea alege în locul sorții pentru mine,
Fiindcă bogăția mea sufletească
A fost plămădită din dărnicia plinătății
Din văile mărilor și adâncurile cerurilor.
Am agonisit câteva lucruri;
Deschid cu mândrie atlasul
În care se află minunatele desene
Ale lui Salvator, ale lui Guercino,
Gravurile lui Piranesi,
Ascult grandioasele ode
Ale maeștrilor din trecut
Care auzeau muzica sferelor
Care vedeau bine stelele;
Barzi olimpieni care căutau
Noimele cerești pe pământ,
Care ne găseau mereu tineri
Ca întotdeauna să ne păstreze așa.
Adesea pe alei sau în lăcașuri smerite
Descoper duhurile cutreerând
Care, căzute din Edenul ceresc,
Pe pământul de jos rătăcesc.
Tu, plutind peste spuzenia valurilor,
Precum fulgerul prin furtună,
Să nu fii cumva ferecată,
Să nu fii cumva dezmierdată,
Ca nici un picior grăbit să nu te găsească,
Ca nici o formă perfectă să nu te supună.
Tu, cea etern trecătoare,
Cutreerând peste tot ce viețuiește,
Gata cu măiestrie să inspiri
Dezmeirdătoare, ostentativă dorință,
Cer înstelat și potir de crin
Umplut cu a ta suavă mireasmă
Din care buzele mele n-au gustat încă
Atât de multă dulceață ai tu.
Tot ce este bun și minunat în tine
Lucrează în strânsă legătură;
Tu ai orbit întunericul și singurătatea
Să dezvălui numai însușirile tale,
Și dimineața cea rece și violacee
Cu reflecțiunile sale pe tine adorându-te;
Valea înverzită, piațeta din târg,
Capodopere ale măiestriei tale;
Precum curenții cerului azuriu
Tu m-ai liniștit în exasperare;
Și dacă mă împotmolesc în visare
Mă întâmpină razele tale arzătoare.
Regină peste toate! Nu cutez a muri
Dincolo de văz și auz în adâncurile Ființei
Să nu găsesc acolo aceeași seducătoare
Să-i fiu înrobit Ursitei pe vecie.
Înfricoșătoare Putere, dar cât de îndrăgită!
Dumnezeu de ești, dezleagă-mă,
Ori mi te dăruiește tu însuți doar mie!
Sensul versurilor
Piesa este o declarație de admirație profundă față de frumusețe, văzută ca o forță omniprezentă și seducătoare în natură și artă. Vorbitorul se simte captivat și subjugat de această frumusețe, dar și inspirat și liniștit de ea, exprimând o dorință de a fi eliberat sau de a se uni cu această putere.