Mâinile de mi le ridic, iubito, auzi tu,
auzi, cum foșnește tăcerea..
Dar spune-mi,
pentru cei singuratici, orice mișcare,
chiar de-i numai o șoaptă, nu-i oare
prinsă de toate lucrurile mărunte,
care, în juru-le, parcă la pândă stau ca s-asculte?
Auzi tu, iubito, cum pleoapele-alene le-nchid,
și chiar ș-acesta-i un foșnet,
plutind ușor pân-la tine.
Auzi tu, iubito, cum încet, din nou le deschid..
.. dar de ce, de ce nu ești lângă mine?
Cea mai ne-nsemnată dintre mișcările mele,
în mătasea tăcerii, pecetea și-o lasă;
și-n năframa-atinsă a zării, în depărtare,
cea mai plăpândă-nfiorare își înscrie urma neștearsă.
Răsuflarea mea ca un leagăn
înalță stelele și-apoi lin coboară.
Miresmele ce-n juru-mi plutesc
buzele ca un văl mi le-ating,
răcorindu-le ca un izvor,
iar în catifelarea-albastr-a -nnoptării
zăresc cum fâlfâie-ușor
mâini străvezii de îngeri, departe, departe.
Și numai pe tine, cea care-ți ai sălașul
în adâncul adâncului gândului meu, n-am parte
să te aflu în juru-mi.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de dor și singurătate. Vorbitorul se simte izolat, înconjurat de tăcere și de amintirea persoanei iubite, pe care nu o poate avea alături.