Inimă, cântă-mi acele grădini necunoscute,
clare, de neatins, în butelii închise,
roze de Ispahan ori de Şiraz; apele mute
cântă-le-n slava neasemuitelor vise.
Inimă, nu-ți sunt străine, vădește-o! Grăiesc
despre tine, bogat pârguite smochine,
adieri ce parcă prind chip, ție-ți zâmbesc
printre crengile-n floare crescând către tine.
Să renunți te ferește, ai cade-n greșeală,
pentru că hotărât-ai, miez înseamnă: a fi!
Fir de mătase te strecoară-n urzeală!
Lăuntric izvod, roi de străfunduri îmbină
– chiar din viață clipe de chin de-ar închipui
parte fiind, țesăturii întregi te închină.
Sensul versurilor
Piesa explorează o călătorie interioară profundă, invitând inima să contemple frumusețea ascunsă și visele neîmpărtășite. Vorbește despre importanța perseverenței și a găsirii sensului în experiențele vieții, chiar și în cele dureroase, ca parte integrantă a unui întreg mai mare.