Rainer Maria Rilke – Celibatarul

O lampă pe lăsate foi deoparte
și până-n lemnul mobile departe
doar noapte-n jur. Acum putea el să dispară
în stirpea-i, care se topea cu el;
mândria lor că-avea, – ncepea să-i pară
citind, dare i-o-aveau pe-a lui la fel.
Stăteau trufașe scaunele goale
pe lângă zid; și vanități agale
cădeau, de somn, în mobile și-n pat;
de sus cădea și noaptea pe pendulă
și, tremurând, din moara ei sătulă
lui timpu-i picura, fin măcinat.
El nu-l primi. Ca-n febră cu accese,
de parcă-ar trage dedesubt fâșii
de giulgiu, – alți timpi să smulgă-așa.
Și murmură; (departe ce-i era?)
El lăudă pe unul ce scrisese,
de parcă-era pe-adresa-i: Cum mă știi!
Și pe fotoliu ciocănii vioi.
Oglinda însă, înăuntru vastă,
blând o perdea deschise, o fereastră –
căci sta acolo un strigoi.