Rafael Alberti – Întoarcerea Unui Poet Asasinat

Te-ai întors la mine mai bătrân şi mai trist în toropita
lumină a unui vis de martie, cu tâmpla
păfuită de un cenuşiu nebănuit şi cu bronzul acela
de măslin pe care tinereţea ta fermecată îl păstra,
brăzdat de semnele anilor, ca şi cum
viaţa de care n-ai avut parte în viaţă
ai fi trăit-o în moarte, pas cu pas.
Nu ştiu ce-ai vrut să-mi spui în noaptea aceasta
cu sosirea ta fără de veste, în hainele fine
de alpaca luminoasă parcă abia croite,
cu cravata galbenă şi părul strâns, nepăsător
la vânt, ca altădată
prin grădinile de plopi ale studenţiei,
prin grădinile de dafini strălucitoare.
Poate vei fi gândit – încerc să desluşesc acum
în marginile limpezi ale visului – că trebuia
să vii la mine mai întâi, din acele subpământene
rădăcini sau ascunse izvoare, pe unde
cu deznădejde oasele tale pătimesc.
Spune-mi,
mărturiseşte, mărturiseşte
dacă-n îmbrăţişarea mută pe care mi-ai dat-o, în chipul
simplu de a te aşeza lângă mine, de a mă privi,
de a zâmbi în tăcere, fără vorbă,
spune-mi dacă n-ai vrut să-mi arăţi prin asta
că, dincolo de luptele mărunte pe care le-am dus,
rămâi laolaltă cu mine mai mult decât oricând în moarte
pentru acele daţi când, poate,
n-am fost laolaltă – o, iartă-mă! – în viaţă.
De nu-i aşa, întoarce-te iarăşi
în visul altei nopţi, ca să mi-o spui.