Pădurile, pădurile se-ntorc, pe unde-odată
iubirea revărsată se înțepa în spini,
ca un pârâu de stele incandescente, mici,
cu sânge foarte dulce, un fericit pârâu.
Pădurile de noapte, cu dragostea tăcută,
ce doar pulsarea sevei în frunze o aude
și-n piepturi răsuflarea cu ritmul ei adânc,
și tresărirea țării și-a cerului pe umeri;
ce dulce mângâiere, să nu pierzi amintirea,
să ai privirea plină de tot ce-a fost odată,
de nopțile afunde în care-amoru-n flăcări
avea-n păduri lăcașul, ca unic Dumnezeu.
Sensul versurilor
Piesa evocă o reîntoarcere la locurile unde dragostea a înflorit odată, amintindu-și de frumusețea și intensitatea sentimentelor trăite. Natura devine un martor tăcut al acestei iubiri, iar amintirea ei persistă ca o mângâiere dulce.