Și când mă-ngropi cu totu-n mângâiere,
m-afund, pierdut, adâncului desfăt
ca-n maldăre de floare de omăt,
de unde nu mai știu înapoiere.
Și-n părul tău când clipa mi-o îmbăt,
ca-n mari păduri de noapte și tăcere,
mă-nec întunecimii ce mă cere,
să nu mai știu potecă-ndărăt.
Și când mă uit în ochii tainei tale,
cad, amețit, în ei și mă scufund
în nesfârșita lor lumină moale,
în dulcea veșnicie fără fund,
de unde nu se-ntoarce nici o cale,
dar unde toate căile se-ascund.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de abandonare totală și pierdere de sine în intimitatea profundă a iubirii. Este o călătorie metaforică în adâncurile emoționale ale unei relații, unde granițele se estompează și individualitatea se dizolvă într-o veșnicie dulce și misterioasă.