Uneori, noaptea, dintre ziduri severe
fur prin poartă de fier ferecată
o zdreanţă de stradă sau câte-o muiere.
Cu gură mai roşie ca o muşcată.
Un haimanalâc pe chei până-n zori.
Ah! O beţie-ntr-o crâşmă uitată;
şi dragostea ridicată de subţiori
muşcată şi îmbrăţişată.
Seara, sub mâna ce vrea să alinte
pâinea de orz şi tărâţă
puternică, neagră, fierbinte,
zvâcneşte viu ca o ţâță..
Dar nu! Celula este murdară,
mă strânge de gât, mă sugrumă.
Noapte, sorbi-ţi-aş drojdia-amară
şi canea ta rece de spumă.
Aş trage o duşcă, pe beregată,
de libertate şi de lumină
ca un trăscău care-mbată,
ca o prăştină..
Năuc, prin vizetă ochilul urmăreşte
ca din străfundul unei gropi
cum domnişoara luna scânceşte
siluită de plopi.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința puternică de libertate și amintirile vagi ale unei vieți trăite intens, dar acum pierdute în realitatea crudă a închisorii. Naratorul tânjește după experiențe simple, dar semnificative, și se simte sufocat de mediul încarcerat.