Îmi sunt contemporan – și mi-e de-ajuns:
Întregul paradis în mine-ncape.
Nu-mi pot fi întrebare, nici răspuns,
Dar, uneori, simt că-mi sunt prea aproape.
N-am decât vârsta gândurilor mele,
Nu pot îmbătrâni decât c-un vis;
În mâini port un buchet de asfodele
Și-n ochi – un ev de fum și-un zeu ucis.
Pot foarte bine să rămân închis
Și să mă zbat între oglinzi rebele,
Multiplicat în orice gând proscris,
Murind la fel în orișicare piele.
Doar uneori, cum mă răsfrâng în ape,
Dar nu-mi pot fi-ntrebare, nici răspuns,
Pricep – când paradisul stă să-mi scape –
Că-mi sunt contemporan de nepătruns.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema auto-suficienței și a contemplării de sine. Eul liric se simte complet în sine, dar în același timp, copleșit de propria prezență, captiv într-o lume interioară complexă și uneori contradictorie.