Ieșisem să mă liniștesc într-o seară de marte
Și din afara poiatei unde fierbea siropul de casă
Am sunat pompierul cu o voce mieroasă
Și l-am implorat să dea ceaunul de pe foc la o parte:
“O, tulumbaș, dă focului încă o lovitură
Și trimite puzderia de scântei pe hornul de fum”.
Crezusem cumva că se vor pierde pe drum,
Printre crengile uscate ale arțarilor din bătătură.
Dar prin văzduh răschirate peste colină
Nu conteneau să scapere scântei de lumină
Spor la lumina cernută din luna cea plină.
Luna, deși pală, se-arăta în orice copac
Rotundă ca o doniță de lemn cu capac
Și pe lut negru blană de urs pe covor de zăpadă.
Scânteile n-au pretins că luminează ca luna
S-au mulțumit doar s-apară din spectrul opac
Precum constelațiile Leo, Orion și de stele Pleiadă.
Astfel încât crengile toate luminau în copac.
Sensul versurilor
Piesa descrie o seară liniștită în natură, unde scânteile și lumina lunii creează un spectacol magic. Naratorul reflectă asupra frumuseții simple a momentului, observând jocul de lumini și umbre printre copaci.