Hafez – Cupa Lui Geamșid

Inima de-o viață-ntreagă
bate și, bătând grăbită,
îmi tot cere-n mâini să țină
cupa lui Geamșid, vrăjită!
Ceea ce-n adânc ea are,
cere de la o străină!
Perla dând pe dinafară
din a lumii scoică mare –
cere, Doamne, o minune
la pribegi pe țărm de mare!
La bătrânul mag, aseară,
mi-am dus inima beteagă;
numai el, dintr-o privire,
orice taină mi-o dezleagă.
Vesel îmi râdea, și-n cupa
lui din mână, ca-n oglindă,
deslușea vedenii multe
aburind, cum se perindă.
I-am spus: ”Cine ți-a dat cupa-n
care-atâtea ți s-arată? ”
Mi-a spus: ”Cupa-i dăruită
de întâia zi, când bolta
stelelor a fost durată.
Blânda lui Iisus lumină
care vin făcea din apă,
de-ar mai fi, și astăzi morții
i-am trezi cu vin din groapă!.. ”
Întrebat-am cârlionții
idoliței: ”Voi, inele,
ce vă prindeți, zale-n zale,
lanț din părul dragei mele? ”
Mi-au zâmbit. ”Hafez își plânge
inima robită-n lanțul
chinului ajuns la sânge? ”…