Din strada Dragei mele o briză blândă-adie,
Şi-un nou an ne vesteşte când dorurile-n viață revin.
Aprinde-ţi iarăşi lampa când inima ţi-o cere
Şi aurul din suflet aruncă-l în plăcere.
Spre ţara ta de doruri, cum vei afla cărarea?
Doar renunţând. Coroană îţi este renunţarea.
Izvorul de ce geme precum o turturea?
Un chin îl roade poate, ca şi durerea mea.
Te-a părăsit iubita. Eşti singură, făclie!
Şi chin şi fericire le-mbină-o armonie,
ascunsă sub voinţa a Cel ce toate ştie.
Ca mugurii de roze să te desfaci vieţii.
E-aproape primăvara, eden al tinereţii.
Trăieşte-ţi numai visul şi soarbe din pocale
far’de făţărnicie. E cea mai bună cale.
Te du în parc şi fură de la privighetoare
secretele iubirii. Şi vino-n Adunare
Şi-nvaţă, Hafiz, taina cântări ce nu moare.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de nostalgie și dor, împletite cu speranța reînnoirii și acceptarea pierderii. Versurile îndeamnă la trăirea intensă a prezentului și la găsirea armoniei în ciuda durerii, sugerând că renunțarea poate fi o formă de eliberare și că iubirea adevărată se găsește în lucrurile simple.