Ce sunt eu pentru tine, de nu-mi arunci
disprețul?
Tu verși asupră-mi haruri și sufletu-mi răsfeți-l.
O, tu ce-nlănțui inimi c-un tremurat de geană,
pe frunte pune-mi praful din pragu-ți drept
coroană.
Vreau pasărea cea sacră să mă călăuzească
pe drumul care duce spre dragă mea cerească.
E grea călătoria și prea puțin am mers
O, briză-a dimineții, du Dragei al meu viers.
Și spune-i să mă poarte în gând în ruga sa.
Arată-mi cărăruia, Iubito, care cheamă
spre-al tău sălaș pe care nu-l știe nimenea.
Vom bea, și astfel sclavul va înceta să geamă.
Ce-naltă-i demnitatea-i și cât subjugă versul
cu farmecul său liric și dulce universul!
Tu, Hafiz, cere mării, stăpână peste perle,
să-ți umple pururi graiul și viersul tău cu ele.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o căutare profundă a sensului într-o relație, împletită cu dorința de a atinge un ideal spiritual. Vorbitorul se simte sclavul iubirii, aspirând la o conexiune divină și eternă cu persoana iubită. Versurile evocă un sentiment de melancolie și speranță, căutând răspunsuri și călăuzire.