Aforic feat Abiotic – Sunt Singur

Privesc neclar prin sticla pictată cu sânge
Forțându-mi trupul să treacă prin ea să ajungă în pustiu
Nu știu, mă apropii de linia ce desparte orizonturi
Intru în universul parcă prea perfect
Sunt eu acela sau mersul mă îndeamnă să stau
Sufletul plânge și-l voi părăsi fără să mă uit în urmă
Și scriu ultimele rânduri apăsat de scânduri
Sculptate în nori în care disting chipul copiilor morți
Sunt atras de nopți obscure, de vieți nesigure dar singure
Porți ce se deschid mă atrag în vid, mă atrag
Mă întâlnesc cu aceiași copii ce ca simbol de admirație
Poartă tricouri cu chipul meu pe ele
Sunt dat dispărut, am trecut de stele și într-un final încerc să ajung
Explorând componentele materiei vii
Luptându-mă prin păduri întunecate cu forțe malefice
Sunt bântuit de stafii, sunt prins în capcana timpului
Mut, tăcut, trecut, satisfăcut de propriul gând de a trăi singur
De a grăi aceleași povești de fiecare dată
Îmi pierd umbra pășind în neant
Poate o să mă întorc în a 7-a zi, dar,
Cuprins de amnezii vizuale să dispar
Ca personajul din visare reprezentat de nimeni
Actorii se retrag și lumea aplaudă, așteaptă un bis
Mă trezesc, cred că a fost doar un vis
Adorm și iar văd cum urc aceleași scări
Aceleași păsări ce speră să mă ucidă ca pe o simplă pradă
Figurația translucidă a chipului meu morbid
Îmi inspiră gândul ca să mă ucid, am pierdut rândul
Luna se îndreaptă spre etern, adorm încet și-ncep să mă gândesc
Din ce în ce mai apăsat la Eden, oare, o fi cum îmi imaginez
Sau am mai fost și nu-mi mai amintesc, mă chinuie gândul
Mă simt singur, onorat, increat sau..
Ai fost vreodată în iad? Stau lângă un lac
Întins de vegetație, cuprins de animație
Aud apa cum coboară încet, licurit de tropot și par clopoței
Și tac, adormind în secole,
Capul întins îmi stă pe iarbă între stele
Și am înțeles privind, să mă pierd printre ele
Și dispar pentru moment, meditația mea e în galaxii
Și-mi caut acea creație, căutând transcedentul, rătăcind
Mă duc undeva și te face să gândești dificil, cugetând, râuri se purpură
Sunt eu, sufletul meu explorat cel mai mult,
Da-mi creionul tău să-ți desenez portretul tulbure
Totul e ascuns, mă uit fără să-mi văd a mea vocație unde am ajuns
Aici, cred, izvor frumos din care curge lipsa de inspirație
În care am să mor și-am să mă trezesc de dragostea lor
Și îi aud cântând în cor pentru mine, poate doar pentru mine
Într-o zi am să zbor atins poate din altă viață dar nu voi fi niciodată
Și nu mă întâlnesc cu nimeni când ies
Vorbesc mai multe persoane prezente de o absență lucidă
Închipuite probabil, cred că cu mine
Societatea mea e formată din scânduri scufundate,
Dezgrop cărarea din memoriile aflate în castelul meu alienat
Din gânduri ce îmi fermecă zarea
Continui să povestesc și nu mai găsesc pasiunea și atunci a dispărut lumea
Și uscatul a despărțit marea și-mi aud chemarea
Sunt spiritul cu care am singura relație
Sunt mândrul plăcut de propria-mi admirație
Sunt necesarul absolut de întuneric, sunt în saturație
Visez la o meditație lungă cât să nu mai gândesc
Mă aflu între aceiași pereți fără culoare ce par gri
Nu mai am ieșiri din tristele mele decenii de o mie de ani, nu mai pot fi apt
Varul cade, mă umplu de praf, îmi simt prezența ca singurul motiv care lipsește
Stratul meu scade, respir aer de seră
Mă înec în putrefacție, mănânc inspirație ca dezgust
Frustrat de aceleași gusturi fade ce ne diferă
Sunt doar materia împrăștiată de pe stratul de ozon în atmosferă
În universul meu e numai întuneric și cum am ajuns așa de trist
Și nu mă mai simt împăcat cu nimic și nu mă mai împlinește
Doar zâmbetul obișnuit din privire îmi aruncă gândul în galaxii de secole
Și nu mai intra la mine în cameră căci sunt mort
Spiritul împăturit întins în pat zace
Și ultima oară am ieșit din corp căci am o obsesie să mă privesc de afară
Să mă odihnesc în pace
Fireșcul meu nu a încetat să apară și mă bucur pentru moment
Pentru memoria mea, memoriile mele
Sunt singur..